Deşi emoţiile pot fi de multe ori copleşitoare, acestea au un rol crucial în protejarea speciei. Ele sunt considerate „sistemul de alarmă” sau „echipajul de urgenţă” al creierului. Emoţiile au evoluat cu scopul de a ne avertiza asupra pericolelor şi de a ne informa cu privire la nevoile noastre. Acestea dau naştere unor reacţii rapide care de-a lungul timpului au salvat vieţi.

Cum ne-au ajutat emoţiile să supravieţuim ca specie?

Frica de spaţii deschise (întâlnită la personele cu agorafobie) a fost utilă într-un mediu în care în spaţiile deschise creştea riscul ca stramoşii noştri să fie detectaţi şi atacaţi de prădători. Anxietatea de a vorbi în public a fost utilă intr-un mediu primitiv în care asumarea unui rol dominant faţă de un străin ar fi putut fi percepută drept o ameninţare, generând astfel reacţii agresive din partea străinului. Tristeţea, de asemenea a fost adaptativă, informând strămoşii asupra faptului că nu mai are sens să urmeze cursul unei acţiuni care a dat greş în repetate rânduri. Furia și agresivitatea au fost adaptative permiţându-le strămoşilor să se protejeze de alţi membri ai speciei care le invadau teritoriul, ameninţâdu-le propria viaţă şi cea a rudelor, şi resursele de hrană. Gelozia îi înlătura pe rivalii aflaţi în competiţie pentru acces sexual şi procreere, protejând astfel „investiţia parentală”. Dezgustul a fost adaptativ întrucât i-a ajutat pe strămoşii noştrii să evite mediile toxice, în care se puteau contamina. Aversiunea faţă de mizerie este o formă a tulburării obsesiv-compulsive, care în trecut le-a permis oamenilor să se ferească de boli.

Prin urmare, emoţiile nu sunt „bune” sau „rele”, ele pot fi adaptative sau dezadaptative în funcţie de contextul în care ne aflăm şi de modul în care reacţionăm în contextul respectiv. E important să înţelegem, că fiecare putem trece prin emoţii plăcute sau mai puţin plăcute, însă acestea fac parte din condiţia umană.

Cum ne influenţează evaluările asupra emoţilor, reacţiile emoţionale şi deciziile?

În „Terapie centrată pe scheme cognitive”, Leahy porneşte de la ideea că fiecare individ are o teorie proprie asupra naturii emoţiilor şi aupra modului în care aceste emoţii se pot regla. Această teorie, influenţează atât intensitatea emoţiilor, cât şi reacţiile noastre faţă de emoţii. Spre exemplu, o persoană care percepe emoţiile ca fiind copleşitoare, durând la nesfârşit sau ruşinoase, va încerca să-şi suprime emoţiile (să le elimine), în timp ce o altă persoană ar putea să-şi accepte emoţiile ca fiind temporare, complexe şi făcând parte din natura umană, culegând astfel informaţii despre propriile valori şi nevoi. Convingerile pe care le avem despre emoţii, influenţează, de asemenea, modul în care anticipăm că ne-am putea simţi peste o anumită perioadă de timp. Pe baza acestor anticipări avem tendinţa, de obicei, să luăm anumite decizii.

Cercetările asupra fenomenului de anticipare afectivă arată că există o serie de erori din cauza cărora putem exagera atunci când facem predicţii asupra reacţiilor emoţionale:

1. Eroarea referitoare la impact/efectul de durabilitate – tendinţa de a suprasestima efectele emoţionale ale evenimentelor. Spre exemplu, avem tendinţa să credem că în urma unui eveniment pozitiv (cum ar fi, atingerea unui obiectiv dorit) vom avea emoţii pozitive pentru o lungă perioadă de timp, iar un eveniment negativ (precum pierderea unuei persoane importante) va fi urmat de o afectivitate negativă de lungă durată (putem considera ca emotiile negative vor dura la nesfârşit).
2. Neglijarea imunităţii – tendinţa noastră de a ignora propriile resurse pe care le deţinem pentru a face faţă evenimentelor negative.
3. Aversiunea faţă de pierdere – predispoziţia de a da o însemnătate exagerată unei pierderi, comparativ cu valoarea unui caştig („Suferim mai mult după pierderi decât ne bucurăm de câştiguri.”). Ca urmare a acestui fenomen, putem adesea să ne blocăm într-o situaţie neplăcută (spre exemplu, o relaţie toxică), deoarece supraestimăm cât de rău ne-am putea simţi, dacă am ajunge să regretăm faptul că am renunţat la situaţia respectivă.
4. Euristica afectivă – tendinţa de a prezice reacţiile emoţionale din viitor, pe baza a ceea ce simţim în prezent (putem considera că un anumit sport extrem nu este atât de periculos, întrucât practicarea acestuia ne aduce plăcere) şi totodată tendinţa de a evalua valoarea sau siguranţa unor lucruri pe baza felului în care ne simţim („Sunt convins/ă că este periculos, deoarece îmi este teamă”).
5. Intoleranţa la incertitudine – cu cât simţim mai multă incertitudine, cu atât avem tendinţa de a anticipa un nivel mai crescut de afectivitate negativă.
6. Desconsiderarea timpului – tendinţa de a prefera un câştig mai mic în momentul prezent, în detrimentul unui câştig mai mare pe care-l putem obţine într-o perioadă mai lungă de timp. Astfel, recompensele din prezent par mai valoroase comparativ cu recompensele care ar putea fi obţinute mai târziu. Acest fenomen explică de ce aşteptăm gratificări imediate, tolerăm disconfortul cu greu, avem probleme cu persistenţa în sarcini dificile sau devenim descurajaţi cu privire la atingerea scopurilor pe termen lung. Atunci când acest fenomen îmbracă forme extreme, avem tendinţa să ne autosabotăm în diverse moduri. Spre exemplu, am putea să devenim atât de concentraţi pe reducerea unei emoţiii neplăcute, încât să abuzăm de substanţe sau să mâncăm în exces.

În concluzie, aceste evaluări contribuie la formarea convingerilor cum că emoţiile sunt durabile, în afara controlului şi trebuie eliminate cât mai repede, însă, cercetările arată că nici fericirea, nici nefericirea nu persistă în urma unor evenimente semnificative de viaţă. Emoţiile au o natură efemeră, îți pierd rapid intensitatatea şi durează o perioadă scurtă de timp.