„Când am ajuns la Otilia, nu aveam nici cea mai mică intenție să încep din nou să merg regulat la psiholog. Singura mea dorință era o soluție rapidă, ceva să mă repună pe picioare, un medicament. Aveam nevoie de vechiul meu sentiment de competență, aveam nevoie să mă descurc din nou, fără a apela pe termen lung la ajutorul cuiva. Otilia nu m-a contrat. Nu a încercat să mă convingă să ader la „agenda” ei de lucru. În schimb, m-a ascultat… Un suflet bun și calm, care nu se pierde cu firea în prezența haosului din celalălalt. Multe retrageri, multe fente din partea mea, pe fondul unei mari stabilități și empatii ale Otiliei. Ca un părinte care nu își pedepsește copilul pentru eșecurile inerente procesului lui de devenire. Cât a durat, relația cu Otilia a fost pentru mine un cadru accelerat de maturizare emoțională. Am avut nevoie și de grija ei maternă, și de impulsul patern de a mă autodepăși, de a o ajunge din urmă, devenindu-i egal, un adult alături de alt adult. Nu voi uita acea combinație între acceptare și provocare. Nu o mai caut acum, pentru că nu mă mai simt un copil în nevoie de protecție, dar amintirea bucuriei de a fi bineprimită necondiționat și de a fi respectată în virtutea a ceea ce eram deja, dar și a ceea ce aveam de gând să devin, au rămas cu mine și mă însoțesc și acum.“