Frica și anxietatea
Frica și anxietatea
Scriam într-un articol anterior că subiectul unei discuții viitoare va fi diferențierea între frică și anxietate.
Aud din ce în ce mai multe persoane care susțin că au anxietate, că fac atacuri de panică sau că propriul copil are anxietate de separare. Mă bucură faptul că se acordă importanță acestei problematici și că nu este ignorată. Uneori însă cred că se creează o ușoară confuzie în privința acestor termeni. Așa că scopul acestui articol este să aducă un strop de claritate.
Frica, după cum spuneam, poate fi o emoție adaptativă. Întotdeuna există un obiect clar de care este legată teama noastra: teama de lift, teama de câini, teama de păianjeni etc. Este o reacție automată la un stimul pe care noi îl percepem ca fiind periculos.
Anxietatea, în schimb, se declanșează chiar și în absența amenințării, fiind numai anticipată. Uneori, de exemplu, înainte de a susține o lucrare, de a face o prezentare în fața unui public, începem să ne gândim „cu teamă” la cum ne vom descurca.
În timp ce frica se regăsește în toate ființele vii și a fost de folos de-a lungul timpului pentru conservarea vieții, anxietatea este proprie omului capabil să anticipeze și să-și imagineze scenarii posibile, în lipsa stimulilor.
Însă atunci când aceste emoții negative ne afectează viața și ne împiedică să trăim și să ne dezvoltăm, ne confruntăm cu tulburări. Amintesc doar câteva dintre ele: fobiile, atacurile de panică, anxietatea generalizată etc.
Anxietatea de separare
În continuare, mă voi opri asupra anxietății de separare și a criteriilor obiective ale acestei tulburări (cf. DSM IV).
Anxietatea de separare reprezintă un răspuns adaptativ normal pentru copil de la naștere până în jurul vârstei de 4 ani și, de asemenea, în momentele de tranziție de la viața de acasă la viața socială (grădinița, școala etc.).
Până la vârsta de 18 ani, aproximativ 12% dintre copii suferă de această problema și aproximativ 50% dintre aceștia se vor lovi de probleme similare în perioada adultă. Tocmai de aceea, este necesar să fie descoperită din vreme și să o poată depăși.
Criteriile anxietății de separare
Conform manualului de diagnostic DSM IV, tulburarea trebuie să se caracterizeze prin următoarele criterii obiective:
A) Prezența anxietății excesive și neadecvate privind separarea de casă sau de persoana față de care copilul este atașat.
Sunt necesare cel puțin trei din următoarele simptome:
- Disconfort excesiv și recurent când copilul anticipează separarea de casă sau de persoana de care este atașat.
- Grija excesivă și persistentă privind posibila rănire sau pierdere a persoanei de care este atașat.
- Grija excesivă și persistentă că cineva sau ceva îl va îndepărta de casă sau de persoana de care este atașat (teama de a nu fi furat de cineva sau de a nu se rătăci).
- Se opune sau refuză persistent să meargă la școală sau în altă parte de teama de a nu fi separat.
- Frica excesivă și persistentă sau refuzul de a sta singur acasă, în absența persoanelor în care are încredere.
- Se opune sau refuză persistent să meargă la culcare fără persoana de care este atașat sau să doarma în altă parte.
- Repetate coșmaruri care au ca temă frica de separare.
- Acuză dureri de cap, de stomac, greață sau vărsături întotdeauna când anticipează separarea.
B) Durata tulburarilor este de cel puțin patru săptămâni.
În plan cognitiv, de cele mai multe ori apar ruminații de genul: „Dacă uită să mă ia părinții de la grădiniță?”, „Dacă părinții mei vor păți ceva rău?”, „Dacă mă voi pierde?” etc.
Formele de manifestare pot fi reprezentate de modificări fiziologice (palpitații, accelerarea respirației) și comportamentale (plâns, se agață de părinți etc.).
Când să ne îngrijorăm
Anxietatea de separare este un fenomen firesc, însă merită atenție dacă simțiți că se prelungește prea mult sau că are simptome îngrijorătoare. Gândiți-vă dacă mediul pe care l-ați ales pentru copil (creșa/grădinița) este cu adevărat potrivit. Dacă persoana cu care ați ales să lăsați copilul este într-adevăr compatibilă cu acesta. Dacă simțiți ceva în neregulă, nu ezitați să căutați alte variante.
Fie că este vorba de copil, adolescent sau adult, anxietatea e resimțită de cele mai multe ori ca un soi de îngrădire. Blochează drumul creșterii noastre și descoperirea propriilor resurse interioare.
Dacă ați întâmpinat această problemă, cum ați reușit să o depășiți?
Psih. Raluca GORDAN
Foto: Francisco Galarza
Comments
Lasă un răspuns
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Buna ziua!
Am un copil de 1 an si 6 luni care este destul de anxios. Nu ii plac strainii-daca vine cineva la noi sta la mine sau la sotul in brate vreo 15-20 min, nu se joaca cu alti copii, se sperie si plange cand pornesc aspiratorul.
Va rog sa imi spuneti daca e normal ce se intampla pentru varsta lui sau ar trebui sa imi fac probleme.
Ce pot face ca sa fie mai putin anxios?
Va multumesc!
Buna ziua!
La aceasta varsta este firesc acest comportament. Atasamanetul fata de parinti este in plina dezvoltare in aceasta perioada si probabil ca este un fel de dorinta de re-asigurare ca legatura cu mami si tati nu e afectata de nimeni.
Depinde foarte mult si de reactia pe care o aveti insa, in orice caz, e nevoie sa va adaptati nevoii si ritmului lui. In parc de exemplu, puteti sa va implicati si dumneavoastra intr-o prima faza in interactiunea cu alti copii, sa initiati in locul lui dialogul sau joaca, si ulterior sa-l lasati pe el sa “preia” joaca respectiva.
Cand vin persoane la dumneavoastra in casa, implicati-l intr-o activitate ludica si jucati-va impreuna in acele 15-20 de minute.
Oferiti-i experiente de socializare, expuneti-l la situatii de acest gen si incet, incet, va invata sa se desprinda usor si sa interactioneze cu ceilalti.
Daca totusi acest comportament va persista si va fi accentuat in continuare, recomand un consult de specialitate.
Sper ca v-am oferit un raspuns care sa va ajute.
Multumesc frumos pentru raspuns!M-am mai linistit un pic.Sper sa fie ceva trecator. Ati precizat ca depinde f mult de reactia pe care o avem. Ce reactie ar trebui sa avem cand vrea in brate daca se apropie cineva strain? Trebuie sa il luam in brate sa se simta in siguranta? Sa il lasam in ritmul lui pana se simte pregatit?Credeti ca ar fi indicat sa mearga la cresa sau mai bine sa stea cu bunica pana la 3 ani?
Multumesc!
Este de dorit ca reactia sa fie de acceptare a emotiei si nu de negare a ei. De multe ori tindem sa spunem “Nu are de ce sa-ti fie frica”, “Uite, vezi? Nu se intampla nimic.” etc. Aceste tipuri de reactie intaresc emotia negativa. Ii puteti accepta ritmul, il puteti lasa sa observe singur ca nu e niciun pericol in a interactiona cu ceilalti, ii puteti oferi dumneavoastra modelul interactiunii fara a-l forta.
Legat de cresa: as recomanda integrarea treptata. Puteti participa la activitati de cateva ori pe saptamana si in medii in care sa fie posibila si implicarea/prezenta parintelui. Incet, incet sa mariti intervalul de timp in care sa stea el in mijlocul copiilor si sa scadeti intervalul dumneavoastra de timp in care sa fiti implicata.
Buna,fetita mea este in grupa pregatitoare 0 la scoala.Problema este ca in fieecare zii dimineata cand o lasam la scoala si chiar in timpul orelor plange ,intreaba cat mai trebuie sa stau,cand vine mami? Am vorbit cu ea explicat de n ori zice ca ok maine nu o sa mai plang,a doua zi bineinteles acceasi poveste.Cand o iau la pranz este foarte bucuroasa de ccea ce a facut la scoala si ca ii place mult insa plange si nu stiu ce si cum sa mai abordez situatia.Ea a mers de la 2 ani la cresa respectiv gradi,niciodata nu am avut aceste plansete acolo,pe cand la scoala din acest an le are zilnic si Doamna Invatatoare ne-a zis ca nu este ok si trebuie sa rezolvam aceasta situatie ca nu isi poate desfasura activitatile ca ea plange.Un sfat va rog din inima! Multumesc!