Timpul meu si timpul lor
1 ora din viata unui copil de un an inseamna 0.011% din viata lui.
1 ora din viata unui adult de 35 de ani inseamna 0.000326% din viata lui.
Am gasit aceasta teorie intr-o carte si in momentul in care am vazut acest simplu calcul matematic (si nu ma pricep la matematica) parca mi s-a luat o mare ceata de pe ochi si am inteles de ce acel cuvant de multe ori repetat „imediat” nu are efectele dorite asupra copiilor. „Imediat”-ul meu poate insemna o vesnicie pentru ei. Cu siguranta ca in afara de acest calcul matematic mai sunt si trasaturile specifice varstei, trasaturi pe care noi, parintii, incercam, nu din rea vointa, sa le temperam: lipsa rabdarii si entuziasmul. De multe ori, aud si chiar si spun: „Trebuie sa ai un pic de rabdare!”, „Invata sa ai un pic de rabdare!”, „Nu te mai grabi atat”! etc. Toate aceste cuvinte fara foarte mare insemnatate pentru noi pot deveni devize pentru ei, cuvinte care sa le guverneze viata. S-ar putea sa se trezeasca intr-o buna zi ca si-au pierdut entuziasmul si ca sunt prea rabdatori.
Imperativele noastre, cele ale oamenilor mari, nu reprezinta altceva decat niste limite pentru cei mici. Cu siguranta ca sunt necesare pentru ca in acest fel le oferim niste repere, niste ancore, dar de unde avem noi siguranta ca acele imperative sunt sanatoase pentru dezvoltarea lor armonioasa?
Voi mentiona aici cateva motto-uri care contin dimensiunea „timp”, pe care le-am intalnit la majoritatea parintilor, si modul in care ar putea fi ele percepute de copil:
„Nu am timp acum!”
„Ti-am spus acum 5 minute sa faci acel lucru si vad ca nu l-ai facut!”
„Imediat!”
„Cand vei fi mare vei putea sa faci cutare lucru!”
„Niciodata nu ma asculti!”
„Hai! Mai repede!”
… si cu siguranta, lista poate continua si chiar va invit sa faceti asta.
Presiunea timpului nu e un factor motivator pentru ei. Daca noi ne putem actualiza resursele cand suntem presati de timp, ei nu pot face asta. Din contra, presiunea timpului poate actiona ca un factor inhibitor si timpul lor de reactie devine mult mai lung fata de cel pe care l-am dori noi sau nu mai reactioneaza deloc.
Mai mult decat atat, notiunea de timp este o notiune abstracta, or la varsta de 2-5 ani, tipul de gandire este cel concret. Timpul nu are forma, miros sau culoare. Cand un parinte spune ca „nu are timp”, copilul nu are instrumentele necesare pentru a intelege acest lucru. Observa numai ca parintele nu sta cu el, nu e atent la el atunci cand vrea el si nu ii intelege nevoia. Si asta poate fi chiar dureros.
De asemenea, copilul se poate simti foarte frustrat cand aude cuvinte de genul „cand vei fi mare”. Asta solicita o gandire in perspectiva, gandire pe care nu o are un copil de 4 ani. Observa ca adultul din fata lui ii spune ca nu poate face un lucru, ca nu este capabil sa faca un lucru si asta iar este dureros. Ce inseamna de fapt „mare” si cat are de asteptat pana va fi mare. Se trezeste oare in fiecare dimineata intrebandu-se daca e mare acum pentru a face acel lucru?
Este extrem de important sa oferim copilului puncte de reper prin care sa poata urmari si intelege scurgerea timpului corespunzator varstei si capacitatii de intelegere. Folositi-va imaginatia si oferiti-i copilului puncte de reper „palpabile” pentru capacitatea lui de intelegere!
Nu am timp decat foarte, foarte putin… 0.000..%, dar mai negociez un pic cu viata si cu toate obligatiile din ea si mai fur o miiime pe care le-o ofer copiilor. Atunci ma transform intr-un animal magic sau zana sau mama vitrega din vreo poveste. Mai latru si mai scot si tot felul de onomatopee, ca sa nu mai zic ca am redescoperit si sotronul.
Ei au mult timp in fata, iar eu putin, insa pe undeva ne intersectam si acele clipe sunt absolut magnifice.
Cat la suta esti dispus sa negociezi cu viata pentru a oferi cateva clipe copilului tau?
Psih. Raluca-Ioana GORDAN